Arhiva pentru octombrie, 2007

Revolta clasicilor

Prezenta lui Adrian Nastase in noua carte a Dorinei Gutu – New Media (Codrul cu uscaturi – trad. rom) a incins spiritele pe bloguri iar primul care a luat atitudine asupra acestei nedreptati este chiar nenea Iancu.

Pe aceatsa cale doresc sa transmit un mesaj tuturor celor care sunt invitati la parchet sau pe holurile DNA – NU CITITI carti precum “NEW MEDIA” pentru ca nu veti primi ajutor online. Chiar daca este o tentatie mare sa va recomand poeziile mele, nu fac nici aceasta imprudenta pentru ca nu vreau sa-mi vad cartile in duba politiei, inconjurate de mascati. VA RECOMAND sa cititi carti de RUGACIUNI pentru ca pacatele de pe bloguri sa nu va urmareasca in salile de judecata!

Codrule, codrutule,
Ce bloghezi, dragutule,
Ca de când nu ne-am vazut
Multe drumuri am facut
La parchet si DNA
Citind trist eu cartea mea,
Si de când m-am departat,
De guvern si de palat
N-am mai vazut carteabosi
Decat la alti ticalosi!

Da, si suntem si campioni!

Asa cum le spunea nenea Iancu aici, sunt mai nou pasionat de masini si de sporturile cu motor. Trebuie sa stiti ca daca sunt geniu inseamna ca am multe usi deschise iar pentru ca sunt si cel mai important poet roman, imi permit fara probleme un Ferrari (in poza de mai jos am pozat alaturi de un F-50 din colectia personala).
Ferrari

Astazi am trait la cote maxime tensiunea din Formula 1 (chiar am scris o poezioara intre intrarile la boxe) si ma declar impresionat de performantele echipei Ferrari – in aceasta seara ma bucur alaturi de fanii romani (multi dintre ei, pasionati cititori ai cartilor mele).

Si in final o dedicatie pentru Ron Dennis:

Pe aceeasi ulicioara
Bate luna in feresti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai ivesti!

Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Cum nu esti atent, cum te “nemureste” cineva

Bedros HORASANGIAN (roman autohton dupa suavul nume de botez) scrie despre premiera unei piese la Teatrul National iar articolul se poate parcurge aici.

Articoul este scris in 2006 dar m-am trezit bagat la mijloc:

Iar pentru cei care chiar au masini si vor sa se dedea florarului autumnal, sa le sugeram un traseu prin imprejurimile Bucurestilor. Nu neaparat pentru gratar, ci pentru minunile de la Mogosoaia, Potlogi, Cernica, Plumbuita, Fundenii Doamnei, Caldarusani sau Manastirea Pasarea, unde isi doarme somnul de veci marele sculptor Gh Anghel, cel care l-a nemurit pe Eminescu in fata Ateneului Roman. Nu s-ar zice ca ne-am plictisi. Chiar si la Bucuresti.

Nu ma mai “nemuriti” facandu-mi statui! Cititi-mi scriiturile, cititi-mi blogul si nu mai chiuliti de la orele de dulce limba romana!

Cu apreciere, pentru cititorii mei

Stiu ca multi dintre voi sunteti nevoiti sa ma cititi la scoala si nu vreau sa faceti asta doar din obligatie. Vreau sa stiti insa ca oricum va apreciez enorm pentru ca va am cititori si chiar daca nu toata lumea imi intelege din prima toate poeziile (este normal sa fie asa), eu sunt tare recunoscator.

Spre bucuria mea, am primit cateva insemnari de la elevi (perle) si as vrea sa fac cateva mici insemnari intr-un spirit colegial (puteti sa ma considerati de-al vostru. Sa purcedem deci…

- Mircea cel Batrân sta la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeste cu obraznicie si-l face în tot felul ca pe o albie de porci.
Intr-adevar am dorit sa subliniez atitudinea sfidatoare afisata de conducatorul ostirilor otomane. Mi se pare sincer si extrem de franc al tau comentariu.

- In poezia «Freamat de codru», Mihai Eminescu foloseste strofe cu versuri cu rame incrucisate.
Da. Ai dreptate. Imi inramez poeziile iar unele rame stau uitate in nestire pe peretii din bordei. Este o placere a mea sa vad scrisul in rama.

- Cea de-a doua faza a creatiei lui Eminescu s-a deosebit de prima si a urmat dupa aceasta.
Ai remarcat foarte bine etapele creatiei mele. M-a influentat poate si Veronica, si sanatatea, si dusmanii… voi scrie pe viitor despre ei.

- Codrul si Eminescu sunt prieteni, de aceea isi permit sa se tutuiasca cu diminutive.
Chiar cred ca romanul si codrul sunt frati :) E drept ca toate conversatiile mele cu codrul sunt metaforice insa imi place ca ai prins ideea.

- Din cauza conditiilor grele, Eminescu a murit de foame toata viata
Aici cred ca este o mica exagerare din partea ta. Asa cum mi-a atras atentia nea’ Iancu, am aparut si in reclame pentru gologani frumusei la viata mea. Iti marturisesc faptul ca nu mi-a lipsit mai nimic… poate doar Veronica.

- Eminescu arata ca fonfii, flecarii si gusatii se adunau în sfatul tarii sa-si satisfaca nevoile.
Si din cate vad in ziua de astazi, nimic nu s-a schimbat! Politichia ne-a prapadit neamul.

- In codru, acolo unde românul si-a aflat totdeauna un sprijin, îsi va gasi si tânara fata fragii si capsunile ei.
Deja metafora capsunilor si a fragilor ma depaseste. Sper sa nu fie vreo influenta lingvistica venita de la cei plecati in Spania la cules.

- La inceputul fiecarei poezii eminesciene sta plantat cate un tei mai gros sau mai subtire in functie de cate strofe are poezia.
:) Aici ai un 10 din partea mea.
Toata viata mea am pus la mare pret umorul si buna dispozitie si chiar ma bucur ca ma cititi si ca aveti interpretari atat de originale. Cred ca este foarte IMPORTANT sa cititi mult si sa va dezvoltati propria voastra gandire.

Stiu ca perlele de mai sus sunt adesea comentate rautacios de profesori insa nu asta este calea. Cu cat veti citi mai mult, cu atat veti simti lumina si versurile patrunzand in sufletele voastre. Sa nu va fie frica sa scrieti ce ganditi. Eu va voi asculta cu placere!

Misiva pentru iubire

Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică,

Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veţi binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărţi, nearanjate încă din lipsă de timp şi legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paşti, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp şi pe care le-am întrebuinţat la legarea în teancuri a cărţilor. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. şi Vă rog de mii de ori să mă iertaţi, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.

Vă miraţi de graba – mie desigur penibilă şi neplăcută – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitaţi însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea şi prin care mi-aţi luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.

O repet, Doamnă, nu insist câtuşi de puţin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine şi ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi uşurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăţilor momentane purtarea mea oricum ar fi fost.

Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greşit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.

Sfârşesc scrisoarea mea prin părerea de rău că aţi găsit de cuviinţă a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupaţiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aş fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, şi am atât de puţin interes pentru ceea ce se vorbeşte sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viaţa mea e atât de simplă, cu toate greutăţile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a şti cine şi-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaşte, nici curiozitatea de-a şti ce se vorbeşte.

O singură dorinţă am avut, dar dacă şi oameni şi împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă.

Repetând rugăciunea să binevoiţi a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul

al DVoastre supus servitor

M. Eminescu

Draga mea Veronică

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi, cu toate astea, trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu, care ai timp şi nu eşti bolnavă, să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt, peste voia mea, grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte, afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea, care e, totodată, o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi

pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut.

Revedere – recitat de Sadoveanu

O surpriza placuta pentru mine este sa descopar YouTube si aceasta minune numita “Internet” care imi permite sa comunic dincolo de timpuri si de vremi.
Am gasit un bloghist seaman de-al nostru pe nume Sadoveanu recitand una dintre poiesiile mele:

Este o dedicatie pentru cei care citesc acest blog. IN SFARSIT, A VENIT CLIPA REVEDERII!

Da, mi-am facut blog!

Da!
Am rabdat, am scris, am fost genial, am murit. De fapt, m-au omorat altii pentru ca devenisem “sensibil” la politica vremii, iar si pe atunci serviciile secrete te pandeau la fiecare colt. Pe mine m-au inlaturat, pentru ca mi-am iubit tara. Voi spune tot pe acest blog.

Da!
Sunt chiar Mihai Eminescu, un roman simplu (stiu ca mi s-a dus vestea de “poet national” si “cel mai mare poet”, dar sunt sloganuri propagandistice ale unor incapabili de la Academie).

Da!
Mi-am facut blog, pentru ca, pe vremea mea, comunicam la fel! Asa cum fac Zoso, Piticu, Visurat! Eram la fel de tanar, aveam idei, dezbateam, ne tremiteam misive cu litere atent buchisite la lumina lumanarilor.

Fara sa par lipsit de modestie, va invit pe blogul lui Mihai Eminescu!


Oracol

octombrie 2007
L M Mi J V S D
    Nov »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

a