poet national, filosof, patriot
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri pe care însa le simtim ca-n vis pe toate.
In memoriam:
Andrei Frumusanu, 24 de ani, student in anul II la Hidrotehnica – decedat 25 septembrie 1991
- Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vânt,
Cu crengile la pamânt?
- De ce nu m-as legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vântul frunza-n dunga -
Cântaretii mi-i alunga;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngân numai cu el!
“Luceafarul trist si gânditor/ Si palid e la fata;/ Dar ochii mari si luminati/ Lucesc adânc, himeric/ Ca doua patimi fara sat/ Si pline de-ntuneric.”
“A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta. Nu poate sa ajunga vorba pâna la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singuratica slova.”
In dialog cu fanii